Încrederea. Cum să-ți măsori încrederea. Dacă vrei să-ți măsori scula și nu te dumirești cum, mai bine nu umbli deloc la ea.
Ăsta e un text la care mă gândesc de mult timp pentru seria De profundis dar n-am găsit motivația.
După aia au ieșit simultan BCR cu reclama hiper optimistă despre încredere și Vasilescu cu oferta de a publica pe blog texte de la lume; am zis gata, e ocazia perfectă să nu mă citiți doar voi cinci.
După aia Vasilescu a continuat cu alt candidat, iar eu m-am luat cu treaba, până a plusat BCR cu o melodie Chirila + Cojo, tot despre încredere. De Cojo nu zic, că nu-s în target, dar pe mine „Vama Veche” mă duce cu gândul la petreceri deșucheate și „bine c-am ajuns întreg acasă”, nu la încredere. O fi chestie de optică.
Mă rog, cert e că m-am decis într-un final să merg împotriva trendului cu un avertisment:
Evitați excesul de sare, zahăr, grăsimi și încredere.
Eu sunt mare fan evoluție și utilizez cu entuziasm tot ce ne-a adus ea. Nu zic de evoluția fizică, deși e drept că degetul opozabil face celibatul mai ușor. Mă refer la evoluția socială și tehnologică. Mașini și avioane. Stat pe dreapta pe scara rulantă. Gel de ras anti-iritare. Sensuri giratorii. Teamviewer pe telefoanele părinților.
Băi, dar evoluția asta a dat și niște dude mari de tot. Iar cea mai mare, chiar mai nasoală decât blugii skinny, e încrederea. Încrederea și dioxidul de carbon sunt ucigașii tăcuți de care trebuie să ne temem. Să mă explic.
Încrederea nu a fost dintotdeauna rea; a început ca un soi de mecanism de eficientizare a activităților. Adică după ce homo sapiens a făcut o chestie de suficiente ori, creierul său și-a zis “e ok, nu mai trebuie să îl păzesc la fiecare mișcare, pot să-mi îndrept parțial atenția spre gagica din peștera vecină”.
La fel pentru eficientizarea deciziilor – după ce omul a gustat suficiente ciuperci încât să-și dea seama care e otrăvitoare, care e bună de mâncat și care e distractivă de mâncat, a devenit capabil să decidă mai rapid dacă o ciupercă găsită în pădure poate merge la ceaun, fără să reia pas cu pas tot procesul de descoperire. Mă rog, exemplul e simplist, dar cam ăsta era mecanismul și dacă te gândești bine, el a fost replicat și la nivel interuman, prin sfatul bătrânilor. Adică oamenii primitivi îi adunau pe toți boșorogii de 35 de ani sau cât trăiau ăia, că văzuseră multe și puteau să ia decizii fără să bâjbâie.
Boooon. După care societatea a evoluat și a devenit tot mai complexă. Suficient de complexă încât oamenii să nu mai poată decide pe bază de fapte concrete, ci să aibă nevoie de rezumate ale acestora. Sau de semnale, dacă vreți. Și oamenii și-au dat seama că ăia care aveau experiență și capacitate de a lua decizii emanau încredere. Deci au început să îi prefere pe semenii cu pricina – pentru afaceri, pentru împerechere, pentru urcat pe munte.
Evident, în secunda doi aceiași oameni și-au dat seama și că dacă reușesc să emane încredere fără pașii premergători (experiență și cunoștințe), lumea o să facă oricum afaceri și sex cu ei. E, de acolo s-a dus totul în cap.
Mai întâi lent, cu un oarecare echilibru – nici ăia care se prefăceau nu săreau peste cal, nici ceilalți nu îi luau prea în serios. Dar pe măsură ce au progresat mijloacele de comunicare și distanțele de interacțiune, trendul ăsta s-a accentuat. Cei care sunt în floarea vârstei, ca mine, își aduc aminte probabil de revistele de puștime din anii ‘90-2000. Salut, HMM, Playboy, FHM și așa mai departe. E, dacă le iei la puricat sunt șanse mari să vezi o schimbare a echilibrului de la competență (Cum să vorbești cu fetele. Cum să atingi fetele. Oare există punctul G?) la aparență (Cum să pari încrezător. Cum să proiectezi siguranță de sine). Prin revistele de femei, că am căutat și io ca omul avantaje competitive, era cam același trend în perioada aia. Alege un bărbat sigur pe el, ca să-ți fie bine.
După care a venit social media, care a făcut posibilă invazia imbecililor. Nu vă strâmbați la mine, a zis-o Umberto Eco. Adică nici măcar nu mai putem verifica dacă omul care are opinii e competent, ne luam doar după încredere – a lui în sine și a celorlalți în el. Ori, dacă lucrurile obiective, cum ar fi cunoștințele, experiența, competența, consecvența, conștiinciozitatea nu mai influențează felul în care te privește lumea, de ce să te mai chinui cu ele? Bagi toate punctele în carismă și aia e.
Rezultatul? Specialiști radiologi care îți fac radiografie pe stânga, deși tu te-ai dus cu trimitere pentru dreapta. Instalatori după care faci inundație. Mașini care te lasă baltă pe drum între service și casă. Gurus pe TikTok care nu te învață doar să investești sau să-ți faci reclamă pe net, ci să îți faci agenție sau broker. Diverși specialiști prin corporații care de fapt sunt doar speciali. Consilieri ANAF care-ți încurcă finanțele. True stories 😐. Să continui? Parlamentari care… ma rog. Parlamentari.
Painkiller, vei zice, ai scris mai frumos decât era cazul despre o problemă foarte urâtă. Ce-i de făcut?
Make confidence great again!
E simplu, indiferent de care parte te afli – acordă atenție relației dintre competență și încredere. Ai citit până aici, deci ți-ai adus aminte cum încrederea nu înseamnă neapărat și că ăla cu care stai de vorbă face doi bani.
Trebuie să alegi un creștin care să-ți pună o plombă, cu care să faci un business, care să te ducă la el acasă, care să conducă orașul? Uită-te și la lucrurile concrete, nu doar la încrederea de sine. Sancționează discrepanțele dintre încredere și rezultate.
Ești tu cel care vrea să conducă orașul? Pune mâna și studiază, nu sta pe bloguri! Dar dacă ești într-una dintre celelalte situații (vrei să convingi lumea să vină cu tine acasă, să facă afaceri cu tine și așa mai departe), asigură-te că nu proiectezi o încredere nejustificată.
Cum măsori asta? Simplu. Mai întâi numeri până la (cel mult) 5.
- Ai urmărit pe cineva foarte priceput făcând asta? Ți s-a explicat în detaliu? Un punct.
- Ai mai făcut asta în trecut? Ai avut rezultate bune sau ai înțeles exact tot ce poate merge prost? Un punct.
- Te concentrezi și folosești cunoștințele și experiența pe cât de bine ești în stare? Controlezi suficiente variabile? Îți dai cu adevărat interesul, adică? Ein Punkt.
- Cât de mult ești dispus să pariezi pe succes? Ai fi dispus să riști tot ce riscă interlocutorul tău pe activitatea cu pricina? Bilă albă!
- Un punct marjă de bun simț. Las ultimul punct la latitudinea fiecăruia, să nu se ia lumea iar de mine că viața nu e doar inginerie. Plus că dacă dispar dintr-o dată toți impostorii se dezechilibrează economia.
După asta îți imaginezi o scală de la 1 la 5 și îți dozezi încrederea în mod proporțional. De la 1 (“băi eu încerc dar nu promit nimic”) până la 5 (“garantez că iese cum zic eu”). Nu ai punctajul pe care ți l-ai dori? Floare la ureche – vezi ce punct îți lipsește și lucrează la aspectul ăla. Hint: e unul din primele trei. Dacă le rezolvi pe alea o să vină de la sine și al patrulea. Studiază. Uită-te la unul care știe ce face. Exersează. Dă-ți interesul.
Iar daca vine vorba de copii, ca deja incep sa ma gandesc cine-mi plateste pensia și lucrurile nu par deloc roz, treaba asta e și mai importantă. Da, știu, pozitivism și încurajare, dar încrederea pe care i-o insufli copilului trebuie să se bazeze pe ceva.
“Crezi în tine” e o capcană, corect e “uite de ce trebuie să crezi în tine”, respectiv “uite ce trebuie să faci ca să poți avea încredere-n tine”. Iar dacă nu știi ce trebuie să facă, nu-l duce cu zăhărelul, ci arată-i direcția în care poate afla răspunsuri. Școală. Exemple. Inclusiv ăia de la BCR, dincolo de reclama optimistă, fix asta fac în huburile Zbor, educă tineretul și îi arată exemple. Exemple de succes, că altfel mă duceam și eu.
Dacă vi se pare că am încheiat într-o notă nițel prea serioasă nu e cazul. Adevărul e că nimeni dintre voi nu e perfect, dar asta nu înseamnă să nu mai încercăm deloc lucruri. Ce vreau eu să spun e doar că încrederea e foarte importantă și nu trebuie dusă în derizoriu, pentru că asta și țâțele dau sens vieții.
Cu acestea vă urez tuturor un călduros under-promise and over-deliver. Și, prin asta, un 2026 mai bun.
Painkiller
Imagine de Vladyslav Bahara, de pe Unsplash
