Am vazut un om fericit. Vreau sa spun cu adevarat fericit. Cate o bucurie mica mai vezi pe ici, pe colo – un copil care primeste o bomboana sau care vede primul film porno, prima casatorie, primul divort, chestii de genul asta. Dar tipul de care vorbesc era in Nirvana, nu altceva. De-a dreptul transfigurat de fericire.
M-au luat niste prieteni la concertul lui Pavel Stratan. Rau n-a fost, ce sa zic. Dupa cum remarca, foarte elocvent, unul din prieteni, muzica aia are farmec pentru ca recunosti despre canta el acolo. Induiosator a fost ca el nu se referea doar la partea cu bautul, cu care as fi fost si eu de acord.
In fine, moldoveanul a cantat acompaniat de o suma de muzicanti bastinasi, cu care nu a apucat, din cate am inteles, sa repete decat pe fuga melodiile. Motiv pentru care e cu atat mai laudabila performanta. Dar la un moment dat, in timp ce Stratan canta solo o melodie, l-am vazut pe baterist apucat de angoasa. Omul isi frangea mainile, isi cuprindea capul in palme numai ca sa sara peste doua secunde, incerca sa bata un ritm in tobe virtuale, doar ca sa il piarda imediat… ce mai, uitatse complet ce avea de facut la urmatoarea melodie. Eu stiu ce incurcatura or fi facut cei de la asistenta, de i-or fi pus un poster cu playmate-ul din ianuarie in loc de partitura?!
Cand toata framantarea asta se apropia de apogeu, privirile mi-au fost atrase, inexorabil, de placutele proportii ale unei tinere melomane, drept pentru care nu stiu exact cum s-a rezolvat. Cert e ca, dupa ce mi-am recastigat luciditatea, bateristul lovea frenetic tobele, si radia fericirea aia de care am vorbit. Ca o fi improvizat, ca o fi gasit partitura, ca avea o criza de Parkinson, n-am idee. De sunat a sunat OK, lumea a aplaudat, iar eu cam cu asta m-am ales de pe urma concertului: spectacolul unui om fericit, si chef sa beu.
Aici ma opresc. Pentru ca, la urma-urmei, si fericirea e scurta.
P.S. O rog, pe aceasta cale, pe tanara melomana sa ma contacteze. Ce, noi n-avem voie sa fim fericiti?
