Băi, io încercam să vă vrăjesc cu Corporate Fiction și tot inventam dimensiuni paralele, fără să îmi dau seama că aveam chiar sub nas ceva și mai bun: o dimensiune perpendiculară! Posibil să fi auzit de ea sub numele „ANAF”.
Luați de-aici sefeu de mi-a ieșit pe nas.
Bicicleta troiană
Nu mi se arată și pace să capăt și eu niște bani nemunciți. Să câștig la loz în plic, să îi găsesc pe stradă, să mi-i dea cineva că îi sunt simpatic – nimic nu a ieșit!
Cel mai aproape am fost când mi-a zis una că îmi dă 500 de lei să îmi iau bicicletă, iar prostul de mine a zis hei! îi iau nu îi dau, îmi convine.
Dacă știam ce capcană e voucherul ăla de bicicletă îl lăsam la Firea – ba cred că îi mai dădeam eu 500 de la mine, să fie, doar ca să nu trec prin toată tevatura cu impozitul. Mă rog, am luat voucherul, am spart banii, am aflat că tre’ să dau înapoi 50 de lei, pe bază de declarația 200. Și a început dansul.
România digitală și piatra din lemn.
„Tot ești tu cu digitalul„, îmi zice cineva. „Acum declarația 200 se depune online„. Poate! Dar contul ți-l faci extrem de offline, cu un pic de internet cât să te apuce spumele.
Faci cerere de cont online, primești un număr, scrii o cerere offline, pui pe ea numărul primit online, dai cererea unei zâne de la ghișeu, o primești înapoi că ai pus numărul greșit, trebuie să pui celălalt număr, acum e ok, o înregistrez, o să primiți mail de confirmare.
Cred că nu au cerut dosar cu șină doar pentru că era plin de țigani acolo și îl furau aia să îl ducă la fier vechi. Mă rog, ți se activează codul și pătrunzi în:
Portalul ANAF și gaura de iepure
Oh, portalul! Cu header mișto, de 10 ani în lupta cu evaziunea (și cu nervii voștri). Au pus treaba aia în header că să nu te miri când dai scroll și vezi cum arată pagină.
Știți pozele alea care circulă la diferite intervaluri, „cum arătau marile site-uri acum 20 ani”? E, dacă pui site-ul actual al ANAFului lângă MSNul de pe vremuri, tot o să îți fie rușine cu el.
Bă, și arătatul că arătatul, dar dacă te apuci să îl și folosești dai în râs isteric. Cred că testul pilot l-au făcut în Vaslui, asta ar explica de ce își beau ăia mințile și fac doar drăcii.
Io am mai văzut lucruri la viața mea, sunt un tip rezonabil de umblat, ba chiar am mers și cu metroul. Dar când încerc să folosesc site-ul ăla mă simt că Alice în țara nebunilor.
Ghiduri care fac referire la niște documente care de fapt se cheamă altfel; nu-știu-câte versiuni din aceeași declarație, de știe doar necuratul care e diferența între ele; niște meniuri labirintice și pline de minotauri.
Per total, site-ul ăla e cel mai mare omagiu adus dadaismului (dacă nu știi ce e dadaismul arată-mi repede țâțele).
Și stai cu nasul în monitor și râzi ca prostul când vezi că au denumit pagina de persoane fizice „pfinternet”. E logic, nu? Sunt persoane fizice care navighează pe internetul online!
Bine, dar măcar banii munciți să mi se arate!
Bun, ajutat de inteligența nativă, un detașament de îngeri păzitori și de faptul că aveam de completat doar ăia 500 de lei, reușesc să trimit declarația. Pe urmă cer situația cu sumele de plată.
Situația stă așa: am de luat înapoi vreo 1.300 de lei… Din 2007! Două! Mii șapte! Mama ei de treabă, că ăștia s-au apucat să stea alaturi de contribuabilii corecți doar de zece ani, banii mei ieșiseră din garanție.
Nu mai spun că acu’ vreo cinci ani, când am rămas descoperit cu treij’de lei, naiba știe de unde, țipau la lume de ziceai că le-am pus mâna pe fund. Măsuri legale, perioada de grație, tot tacâmul. 1300! 2007! Aaaaaa!
Secolul 21… î.e.n.
Boooon. Cam pe aici începeți să va întrebați care e faza. „De obicei scriai chestii amuzante, atâta cât puteai și tu. Ce e cu textul ăsta? Unde râdem?” Așezați-vă comod, slăbiți cureaua și pregătiți-vă.
Sun la call center, să fiu sigur că am citit corect obligațiile alea de plată. Nu că-s eu prost, dar sunt scrise ca phishing-urile alea de la prinții nigerieni. Un sfert înțelegi, un sfert ghicești, un sfert „nu cred că era important„.
E, sun, intră robotul, cu o voce din aia de gospodină care a fugit până la chioșc să mai ia niște mălai. Pentru aia, apasă unu. Pentru ailantă, apasă doi. Apeși, treci și prin meniul secundar, mai apeși o dată, pe urmă 0 pentru consultant sau așa ceva. Aștepți un sfert de eternitate și răspunde cineva. Care zice…
Stați jos? Ați slăbit cureaua? Bretelele de la sutien?
Zice „bună ziua, stați să va fac legătura„. Legătura, mă! Să facă legătura! În 10 ani de luptă, ANAFul nu a bunghit meniurile alea telefonice. Au zis că e mai simplu să pună un creștin să trimită omul unde are treabă.
Alții fac programe pentru tractoare care ară ditamai câmpul, noi încă avem om de legătură.
Acum, stau și îmi fac scenarii – oare nenea ăla vedea ce butoane am apăsat eu? Oare asculta în timpul apelului și recunoștea sunetul tastelor? „Ăsta e 3, ăsta e 7… Ăsta nu știu sigur ce e. E 4? E 8? Ori vrea o pizza, ori și-a luat bicicletă„.
Mă opresc aici, o să revin – sper că doar cu episodul 2. Pe post de trailer, vă spun de pe acum că în episodul 2 o să completez un formular fără număr. True story. Vedem ce s-o alege de el.
Până atunci, de câte ori aveți o zi proastă la serviciu, gândiți-vă la omul ăla de legătură.
Painkiller
Imagine de la Pixabay de pe Pexels
