sau
Nemaiauzitele si uimitoarele duminici ale lui Painkiller
Ce face cineva cand are de transportat niste lucruri foarte voluminoase dar nu are la dispozitie decat, sa zicem, un Matiz? Ce face, ca sa continuam ipoteza, daca nu are nici un prieten cu jeep, furgoneta sau dubita, iar cel cu tractorul si-l tine intr-o sura, la tara?
Dupa ce am urmat pasii logici de mai sus, am ajuns la un singur rezultat, si anume Alex. Alex este un prieten cu doua calitati foarte relevante, in situatia data: este nemaipomenit de saritor, si are o masina cu portbagaj exterior. Cand am condus ultima oara masina respectiva (O Dacie berlina de pe la jumatatea anilor ’70), prin ’99, a fost o experienta usor riscanta: Trebuia sa apesi mai cu nadejde pe frana ca sa opresti, trebuia sa te proptesti in volan ca sa nu plece scaunul in fata la frane, chestii de genul asta. Stiind ca masina este folosita si in ziua de azi, mi-am inchipuit ca functioneaza datorita unor reparatii capitale si unor investitii masive. Ma inselam. E datorita unui miracol.
Iata cateva din caracteristicile masinii, pe care le-am aflat treptat:
De descuiat se descuie prin apasarea cu putere a portierei, urmata de smucirea brusca spre exterior. Cheia este optionala.
Singurul stergator din dotare nu functioneaza.
Manerele usilor nu sunt puse acolo pentru functionalitate, fiindca daca tragi de ele se rup. Nu de decor, pentru ca arata groaznic. Sunt puse acolo, probabil, din melancolie.
Semnalizarea pe partea dreapta nu functioneaza. Semnalizarea pe partea stanga clipeste cam o data pe minut. Masina nu este dotata cu semnalizare de avarie. Cui i-ar folosi asa ceva?!?
Farurile au, probabil, rolul de a acoperi gaurile alea mari, de langa grila frontala a masinii. Pozitiile nu se vad. Faza scurta bate la cel mult un metru in fata masinii. Pe partea dreapta. Faza lunga arunca, la vreo 3-4 metri, o lumina tulbure ca o dimineata dupa 5 litri de vin.
Centura pentru locul mortului este de tipul celor din avioane. Desi reuseste cu brio sa dea senzatia aceea de teribil disconfort, caracteristica centurilor clasice, cumva nu te face sa te simti deloc mai in siguranta.
Planetarele, care trebuiau schimbate candva prin mileniul trecut, acompaniaza vesel urletul motorului. La o curba luata cu 10 km/h, suna ca bataia in usa a slusbasului care vine sa te cheme la oaste. La 25 km/h, pacane ca o mitraliera. Asa cum se aude, probabil, din partea opusa tragaciului. La 50 km/h (!) suna ca trambitele aurite ale ostirilor ingeresti.
Intregul ansamblu face un zgomot care seamana, cumva, cu cel al zurgalailor. Daca zurgalaii ar fi facuti din bucati de fonta de 5-6 kilograme fiecare, legate intre ele cu sarma de aluminiu.
Masina mai avea in dotare doua sticle cu apa, pentru umplerea regulata a radiatorului spart. De asemenea, mai avea cateva zeci de metri de sfoara. Aspect pe care l-am verificat in mod special, dat fiind ca voiam sa duc in siguranta obiectele cu pricina. Alex a fost, aparent, la fel de surprins ca mine cand a observat ca sfoara respectiva era adunata intr-un singur ghem gigantic. Cam ca ritualul de imperechere al viperelor, pe care cititorii cu preocupari intelectuale l-au putut vedea pe Discovery.
Toate acestea au constituit o singura, mare surpriza. A doua a fost legata de stilul de a conduce al lui Alex. Uitati-va la televizor. Trebuie sa anunte, dintr-o zi pe alta, ca Evil Knievel a fost detronat.
Stiti cum conduceau, in filme, banditii aia urmariti de politie, care se temeau de o viata in puscarie si, ca urmare, nu dadeau doi bani pe masina in care se aflau sau cele pe langa care treceau? Ei bine, asa conduce si Alex. Pe cuvant, mai lipsesc sirenele si girofarurile din spate ca sa fie totul complet.
Stiti cum conduc acum toti smecherii, care mai de care mai relaxat, tinand volanul cu un deget sau genunchii, citind ziarul in timp ce vorbesc la telefon si fumeaza o tigara? Niste figuranti. Alex e sofer de moda veche, el conduce cu suflet. Aplecat pe volan, tinandu-l strans cu ambele maini, uitandu-se concentrat in fata. Doar in fata. (Poate si pentru ca oglinda centrala e tulbure, cea din stanga stramba, iar cea din dreapta impodobeste caruta vreunui tigan prin ceva sat uitat de lume).
Stiti scenele alea din filme, cand cineva ia o masina de pe rampa service-ului, numai ca sa afle, mai apoi, ca se afla acolo pentru reparatii capitale la sistemul de directie sau cutia de viteze? Cam asa interactiona Alex cu masina. Care masina, de altfel, are o vointa proprie, schimband aranjamentul vitezelor in mod aleator. De aceea, nu se stia niciodata in ce viteza va intra masina, si luam cate o curba cu schimbatorul in viteza a 3-a, dar cu motorul urland intr-a intaia sau sughitand intr-a patra.
Stiti, tot de prin filme, cum conduce personajul acela care a fost otravit chiar inainte sa se urce la volan, sau cel care descopera cu stupoare ca i-a aranjat cineva franele? Atata pot sa va spun, ca televizorul nu reuseste sa transmita cu adevarat trairile pe care le incerci ca pasager.
In sfarsit, si pe asta chiar nu aveti cum sa o stiti, stilul inconfundabil al lui Alex a conferit un farmec aparte calatoriei. Naturaletea si usoara surpriza cu care ma informa ca nu va reusi sa incetineasca suficient pentru a-l evita pe pietonul de pe trecere, blazarea cu care constata ca masina a intrat intr-a doua in loc de a patra, dar „las’ ca merge si asa”, gratia cu care ocolea o sina de tramvai iesita in afara doar pentru a intra intr-un sant de doua ori mai mare, precizia (sau norocul, nu mi-e clar) cu care reusea sa taie curbele la viteze impresionante pentru o masina atat de veche m-au facut sa rad in hohote.
Desigur, e greu de spus cand rasul amuzat s-a transformat in ras isteric. Probabil a fost dupa ce am vazut creativitatea cu care schimba benzile, placiditatea cu care depasea, reusind sa taie fata la cate 3-4 masini odata, faptul ca ignora cu desavarsire orice groapa de pe sosea, trecand cu viteza, fum si zgomot pe langa cei ce incercau sa isi menajeze masinile, fatalismul cu care realiza ca a trecut pe rosu/incalcat prioritatea de-abia la urmatoarea intersectie.
Per total, a fost o experienta interesanta. In ciuda celor spuse in materialele educationale, chestiile periculoase pot fi amuzante.
Amuzamentul nu mi-a fost umbrit nici macar de viziunile cu pietoni decapitati de o bucata de placaj desprinsa din sfori, nici de revelatia ca daca as fi pus in ghips in intregime nu ar avea cine sa semneze pe el, nici de urarile de bine ale celorlalti soferi, cand treceam pe langa ei la cativa micrometri, nici de rinichii deplasati in urma bordurilor incalecate la curbe. Nu, nici macar de faptul ca am ramas fara benzina exact in fata blocului, dupa ce am reusit sa descarcam marfa. (Totusi, cine a zis „nu zi hop pana nu ai sarit santul merita sa arda in Iad. Pentru ca a cobit”).
As face asta din nou, oricand. Mai ales ca mai am niste chestii de transportat.
