Saptamana trecuta s-au casatorit Alina si Johnny. Intre ei. O sa le urati, desigur, alaturi de mine o casnicie lunga si fericita, plina de bucurii si binecuvantata cu copii care sa semene cu Johnny…doar un pic.
Astazi as putea sa va zic despre team-building-ul in care am fost cu colegii, dar nu o sa o fac pentru ca citeste seful. Nu ca ar fi ceva de ascuns, desigur.
As putea sa povestesc si despre petrecerea burlacilor, pentru Johnny, dar nu o sa o fac pentru ca citeste Alina. Nu ca ar fi ceva de ascuns, desigur.
Nu ramane decat sa va spun cum a fost la nunta. Inainte sa ma apuc, trebuie sa mentionez ca nu ma plang. Bine, ma plang, dar sunt constient ca se poate si mai rau – de exemplu, puteam sa fiu eu in locul mirelui. Iar acum sa vedeti prin ce chinuri am trecut.
Pai totul a inceput de la costumatie. Ca prieteni-prieteni, dar in tricoul cu Maiden tot n-au vrut sa ma primeasca. Si ca si cum asta nu era suficient de rau, domnisoara de onoare s-a trezit sa isi ia o rochie roz. O rochie deosebit de frumoasa (ma citeste si ea) dar, pana la urma, o rochie roz. Iar eu a trebuit sa ma asortez cu frumoasa ei rochie roz.
Cu ocazia asta am aflat ca femeile au niste particularitati anatomice in plus fata de cele care ne incanta existenta de zi cu zi. De exemplu, au vederea mult mai agera, putand sa deosebeasca pana la 52 de nuante de roz. „Minciuni!” or sa strige barbatii, „exista doar alb, negru si cateva nuante mai ciudate de gri!” Ei bine nu. Altfel nu mai stateam doua ore sa cautam camasa si cravata in nuanta potrivita. Treaba asta cu nuantele se adauga, desigur, acelei „pete oarbe” de pe retina femeilor, cunoscuta inca din vechime. Pata aia, ca un fel de unghi mort in oglinda retrovizoare, care le impiedica sa isi vada fundul. Motiv pentru care ne tot intreaba „ti se pare ca am fundul mare?”
Odata rezolvata problema camasii (vorba vine, ca a trebuit sa o port) mi-am luat si costumul in primire, afland cu placere ca am de platit pentru el o suma obscena de bani. Cred ca daca ziceam pas si beam toti banii aia stateam beat o saptamana. Si mai aveam bani si de o bere-doua in a 8-a zi, ca sa ma trezesc.
In fine, imbracat la patru ace am purces la nunta. Si, va spun sincer, sa nu mai aud pe careva ca vrea sa ii fiu cavaler de onoare, ca ii rup mana si il bat cu ea pana lesina. Sau il doare mana, hehe. Adica, iti iei cel mai bun prieten, mai ales ca a ramas sa duca mai departe stindardul burlaciei, si in loc sa il pui la loc de cinste si sa pui chelneritele sa danseze pentru el, il alergi ca pe hotii de cai. In biserica, de exemplu, mirele si mireasa beau si mananca, stau la taclale cu popa, ba trag si o hora, iar in timpul asta cavalerul sta ca nataraul cu lumanarea in mana. Macar de ma lasau sa aduc lanterna din masina, ca era mai usoara, lumina mai bine si nici nu mi-o stingea ministrantul cand se vantura pe langa mine.
Fie, imi zic, e prietenul meu, o sa aiba bunul simt sa ma imbete pentru asta, treaca de la mine. Se termina cununia, dau sa rasuflu usurat, mergem la restaurant, ca sa aflu ca iar am de tinut ceva. Cosul cu flori pentru domnisoara de onoare. Adica, cine poate fi mai potrivit sa tina un cosulet cu floricele decat un barbat in toata firea, imbracat la patru ace? Eu sunt calm de felul meu, dar la al zecelea care a balmajit ceva despre Scufita Rosie era sa fac, vorba aia, ca lupu’. Una peste alta, la nunta asta numai socoteala mirelui nu i-am tinut-o, ca in rest le-am tinut pe toate.
Inainte de restaurant am fost, bineinteles, sa facem poze. Intr-un parc. (La fel de bine inteles, eu m-am plimbat gingas cu cosuletul de floricele in mana). Cu ocazia asta am aflat alte doua lucruri: primul, ca sambata la ora 5 toate parcurile roiesc de mirese. Serios, ziceai ca ca esti in targul de la Vitan, numai ca in loc de masini erau mirese. La fel ca in targ, pe langa masini/mirese misunau proprietarii sau fotografii tocmiti de ei, facand poze din unghiurile cele mai favorabile, punandu-le sa luceasca in soare pentru ca, nu-i asa, totul tine de pezentare. Tot ca in targ, vedeai si limuzine si masini ceva mai vechi, date cu polish si cu kilometrajul dat inapoi. Ghinionul mirelui respectiv, ca lui o sa i se rupa planetara.
Al doilea lucru pe care l-am invatat e ca aduce noroc sa atingi mireasa. La propriu. Te duci la mireasa si o atingi. Daca esti mai timid, asa, poti sa o si salut, desi am observat ca nu e musai. Iar cum eu sunt un baiat destept am adunat lucrul unu cu lucrul doi, si m-am hotarat sa imi fac program saptamanal. De aceea, sa nu ma asteptati la bere sambata dupa-amiaza, pentru ca o sa fiu prin parcuri, la atins mirese. Nu stiu foarte clar unde trebuie atinse, dar oi improviza eu ceva.
Revenind la restaurant, am mai trait o premiera importanta in viata mea, la fel de trista ca si celelalte. Nu numai ca am fost singurul care m-am indopat, toata seara, numai cu Pepsi, dar pentru prima oara in existenta mea zbuciumata si uneori placuta am dansat absolut, complet si iremediabil treaz. Ei bine, credeti-ma pe cuvant, nu se compara cu nimic din ce va puteti imagina.
Mai mult, avand functie de conducere si ramanand sobru (!) pana dimineata, am putut observa pe indelete ce de betivi ne inconjoara. Pai bine, domnule, se poate asa ceva? e inadmisibil! unde o sa ajunga lumea asta?!
Intr-un final am ajuns acasa, am rasuflat usurat, am rostit cateva cuvinte alese despre institutia casatoriei si m-am culcat. A doua zi, relativ odihnit, am fost placut surprins de cat de bine iesisem in pozele de la nunta. Si, la fel ca oricare altul, le-am dat si eu celor din jur, ca ce-i frumos si lui dumnezeu ii place. Ce reactii credeti ca am primit? „wow, arati exraordinar!”? „cat de elegant erai!”? „ia-ma acum si fa ce vrei cu mine!”? Nu. „Cat de discret radeai in timpul slujbei!”? Nu. Absolut toti cei care au vazut pozele au stat o clipa, s-au uitat cu un aer confuz la mine si m-au intrebat, timid, „auzi…cravata aia chiar e roz?”
