Mi-a cerut publicul să mai scriu. Mă rog, cam jumătate dintre cititori mi-au spus că nu m-au citit de mult. Bine mă, fie, mi-a zis Vlad să nu mai fac pauze nesimțite între episoade. Aşa că uite continuarea de la Something Smells Phishy. E bine acum?
Mi-am dat întâlnire cu polițista fix pe 14 februarie. Tipa, hotărâtă, mi-a zis că mă aşteaptă direct la ea la circă.
Şi de asta-mi plac mie femeile emancipate, că o zic pe şleau, fără să se ascundă. Asta mi-a zis că vrea să ne mişcăm repede (nicio grijă aici) şi să vin pregătit. Adică? Păi să am capturi de ecran cu conversațiile (desigur) şi nu e nicio problemă dacă sunt alb-negru (wait what?).
Eu aveam cuvintele la mine şi am argumentat foarte dibaci (n-am, doamnă) şi uite-aşa am repurtat o primă victorie – capturile urmau să fie tipărite cu imprimanta statului. Da, sigur că secția are imprimantă.
Aşa. Nu vă mint, eram nițel emoționat. Oricât de zmeu mă dau eu, prima oară când îți face statul dreptate este un moment special. Atât de emoționat, de fapt, încât m-am trezit speriat dimineață, că eram în întârziere; le-am scris repede pe WhatsApp colegilor că nu ajung la şedință că am o urgență; am luat repede un tricou şi o geacă şi am pornit spre secție. Norocul meu că m-am prins repede, după doar 200 de metri, că e prea puțin trafic.
Duminica mea a decurs, în continuare, fără incidente.
Luni m-am trezit când trebuia, m-am echipat pe îndelete, am răspuns la telefon şi am aflat că a intervenit ceva. Am reprogramat întâlnirea, am ajuns şi la şedință. Până la urmă Sf. Valentin e o sărbătoare consumeristă de import, nici nu mă interesează.
În ziua şi la ora restabilite m-am prezentat la secție. Polițistul de la intrare era fix opusul celui de la prima vizită. Arăta ca în filmele cu polițişti făcute de polițişti. Atletic, uniforma impecabilă, articulat, eficient. Faza, am dedus eu, e că prima oară ți-l arată pe ăla naşpa ca să se asigure că vrei asta cu adevărat. Că ai intenții pure, ca în basme. Şi, dacă nu te descurajezi, dacă nu renunți, ți se va dezvălui adevărata față a Poliției Române.
Mi-a zis omul să aştept, că va veni polițista să mă culeagă; în scurt timp a venit. San Antonio ar fi zis că era îmbrăcată în civil; eu aş zice că de fapt erau haine normale. N-ai fi ghicit că e polițistă; doar un ochi antrenat, ca al meu, ar fi văzut că încălțările erau tip şenilă de asalt, de nici nu mai avea nevoie de pistol. Şi doar un ochi mai antrenat ca al meu ar fi putut vedea unde ține pistolul, că nu se zărea nicăieri. Eu n-am putut decât să speculez.
M-a dus într-un birou, ce să zic, arăta cam cum ni se pare tuturor că funcționează statul român. Cam cum era cancelaria de liceu, când ne-a chemat directoarea cu părinții, în scandalul Bobo. Cum să vă descriu, dacă polițista ar fi interogat un infractor în biroul ăla, ar fi început ca in filmele făcute de non-polițişti: „niciunul dintre noi nu ne dorim să fim aici”.
Mă rog, luați loc, am luat loc, uite cum e cu declarația, hai să completăm, nu mai intru în detalii. Dar, ca urmăritor de Cracker, am observat că ceea ce părea o conversație uzuală era de fapt foarte atent pusă în scenă. Colegii din biroul alăturat sporovăiau şi râdeau de parcă aflaseră că nu se mai ține ora, probabil ca să îmi dea o falsă senzație de relaxare şi siguranţă. Mouseul de la laptopul pe care scria declarația scârțâia, probabil ca să acopere ce ziceam iar spionii să nu audă nimic din microfoane.
Iar polițista mea aplica sârguincios tehnica aia de testare a mincinoşilor, când repeți ce a zis ăla uşor greşit, să vezi dacă se prinde. Cică mincinoşii ar cam pierde şirul şi s-ar da de gol. Băi, şi m-a testat, nu glumă. Eu ziceam 973, ea zicea 968. Eu că „nu, 973”, ea „Ah”. Eu ziceam 749, ea 694. „Ah”. Şi tot aşa. Nu vă mint, am avut şi zile mai proaste de-a lungul timpului, au fost întâlniri de la care am obținut mult mai puține „ah”-uri.
Când am ajuns la partea din declarație despre pretențiile mele, polițista era pregătită să treacă rapid. „Pretenții ați zis că nu aveți…” iar asta pentru că, aşa cum vă ziceam data trecută, am fost foarte mândru de mine că nu vreau decât dreptate.
Atâta doar că între timp mi-am dat seama că mândria e un păcat capital. Şi că lucrurile oricum nu merg cum îmi imaginez eu. Aşa că vorba lui Bilbo, de ce nu aş cere ceva şi pentru mine, cum ar fi un telefon nou? „M-am răzgândit, aş vrea 6.000 daune”. „6.000?”. Stai, că o să-l sparg şi pe ăsta, trebuie să îl şi repar. „Ba nu, 10.000”.
A scris tot ce era de scris, a tipărit în 3 exemplare, a mai tipărit o dată cu numele corect (chiar nu cred că mai era nevoie de înc-un test), am semnat. M-am mirat nițel că eu nu primesc niciun exemplar, că nu e voie, dar nu m-a deranjat prea tare, oricum eu rețin cu uşurință toate informațiile. Am o memorie, vorba aia, ca de… cum îi zice… hai mă, animalul ăla mare… aşa, ca de girafă!
A mai urmat un „vă anunțăm noi” şi cam aia a fost. Am un feeling că serialul ăsta a fost, tot pe modelul cărților lui San Antonio, mai scurt decât ne-ar fi plăcut. Şi cu final la fel de neaşteptat.
Adică probabil o să primesc într-o zi o scrisoare că s-a încercat, nu s-a găsit, ne vedem de-ale noastre. Hmm, deşi a trecut cam mult timp. Parcă văd că au trimis-o deja dar mi-au furat-o din cutia poştală.
Io acuma ce fac, mă duc să dau declarație?
